Este august 2025. SUA sunt prinse în crize din Asia-Pacific; Europa e vulnerabilă, slăbită de anii de migrație, atacuri teroriste și declin economic; țările est-europene sunt lovite de atacuri cibernetice rusești care le scot din funcțiune periodic băncile, transporturile și sistemele de sănătate.

Sputnik, RT și alte organe de presă scot neîncetat știri false despre Occidentul agresiv. Cum procedează NATO ca să învingă Rusia?

Scenariul de mai sus nu e de la Hollywood, ci dintr-un document publicat la sfârșitul lunii octombrie de GLOBSEC, institut de cercetare în domeniul securității globale, un fel de laborator de idei al NATO. Autorii documentului sunt un grup de experți și militari între care gen. (r) Philip Breedlove, fostul comandant al forțelor NATO din Europa, și gen. (r) John Allen, fostul comandant al forţelor aliate în Afganistan. Teza lucrării, intitulată „De la războiul hibrid la hiper-război prin războiul cibernetic”, este că NATO este în urma Rusiei în privința capacităților de a purta un război al viitorului, adică unul bazat pe „roboți, inteligență artificială și dincolo de ea”, și că trebuie să-și definească de urgență un concept strategic despre războiul viitorului, care să-i asigure capacitatea de apărare și contraatac. „Atacurile din războiul viitorului se vor da la nivelul faliilor dintre oameni, credințele lor, statele lor, cu scopul de a dezechilibra NATO din punct de vedere strategic, politic și militar”, scriu autorii, care pun în deschiderea textului lor un citat din Vladimir Putin, emis de acesta la 1 septembrie 2017: „Inteligența artificială este viitorul nu doar pentru Rusia, ci pentru toată omenirea. Ea vine cu oportunități colosale, dar și cu amenințări dificil de anticipat. Cel ce va ajunge lider în acest domeniu va deveni stăpânul lumii.”

La nivelul NATO, de astfel de probleme se ocupă în mod special o structură denumită Divizia pentru Riscuri de Securitate Emergente: începând din 2013, ea a fost condusă, în calitate de asistent al secretarului general al NATO, de către diplomatul român Sorin Ducaru, fost ambasador în SUA, iar potrivit presei internaționale, locul lui ar urma să fie luat de la 1 decembrie 2017 de italianul Antonio Missiroli, fost jurnalist, teoretician în domeniul politicilor de apărare și șef al Institutului UE pentru Studii de Securitate (ISS).

Atât din interviurile date de Sorin Ducaru, cât și din comunicatele SRI am aflat de-a lungul anilor că România este în prima linie a dezvoltării capacităților de apărare cibernetică, în special în privința planurilor NATO de a întări granița de est în raport cu Rusia (relațiile cu Ucraina, Republica Moldova, Georgia); în privința poziției lui Ducaru față de ideea de război neconvențional, ea este aceeași cu cea americană, unde Rusia este identificată direct ca adversar și lupta cu propaganda este identificată drept prima linie a frontului. În ceea ce îl privește pe Missiroli însă, din documentele ISS scrise ori coordonate de el reiese accentul pus pe nevoia de apărare autonomă a UE față de o serie de amenințări între care cea cibernetică a devenit atât de importantă din două motive. Primul este faptul că UE a cheltuit mai puțin decât SUA, Rusia sau China pentru cercetarea și dezvoltare în domeniu și că are nevoie să investească pentru a nu rămâne în urmă. „Cel mai apropiat aliat și partener al Europei, SUA, cheltuiesc constant mai mult decât ea, ceea ce, în condițiile scăderii bugetelor de apărare ale țărilor europene, înseamnă o cooperare transatlantică tot mai dezechilibrată”, nota un document de poziție al ISS din decembrie 2014.

Al doilea motiv este dificultatea nu numai logistică, ci și morală de a aborda un mediu unde majoritatea tehnologiilor noi au uz dual, adică pot fi folosite și pentru scopuri civile, normale, dar și ca arme. „Un mediu digital deschis este o condiție necesată pentru a profita de avantajele economice și sociale ale accesului aproape universal la internet, dar păstrarea securității acestui mediu va fi o mare provocare”, nota același studiu. Ambele chestiuni sunt în continuare de cea mai mare actualitate, dacă nu și mai presante decât în 2014, fie și dacă ne uităm de la capătul cel mai mediatizat al lucrurilor: pe de o parte, nu e realist să te aștepți ca relațiile în NATO să fie sănătoase și eficiente dacă baza lor se reduce la îndemnurile președintelui Trump ca europenii să-și majoreze bugetele militare ca să cumpere armament american, pe de altă parte nu e realist să te aștepți ca europenii să susțină punctul de vedere american în privința propagandei rusești când capătă impresia că prețul acestei lupte este în primul rând supravegherea și cenzurarea lor.

Merită însă trasă de aici concluzia că viitorul NATO e sortit să se încurce în clasicul conflict de viziuni SUA-Europa pe care unii l-au văzut deja exemplificat în insistența europenilor pentru o armată proprie, separată de NATO? Să ne întoarcem la scenariul generalilor americani. Rusia declanșează războiul; urmează scene cu submarine rusești prin Atlantic și cu nave europene care sar la luptă, neajutate de americanii ocupați prin Pacific; grație capacităților superioare de luptă electronică ale Rusiei, navele europene sunt scufundate, centrele de comandă sunt dezafectate, apar pe net știri false despre epidemii de ciumă în Europa, celulele teroriste plantate la Bruxelles se activează, populația se panichează și caută să fugă din orașe, blocând astfel rute de transport vitale pentru NATO. Acesta e hiper-războiul: un conflict care se desfășoară în mare viteză, cu comenzile și execuția misiunilor parțial automatizate și în care populația deja vulnerabilizată prin dependența de social media nu mai poate face deosebirea dintre adevăr și știri false și cedează psihic. Șah și mat: „bine ați venit la sfârșitul iluziei colective”, zic autorii, referindu-se la impresia că Europa se poate apăra de una singură.

Soluția, din punctul de vedere al generalilor, este ca europenii să accentueze rapid „integrarea hibrid-ciber-hiper” pentru pregătirea de războiul viitorului, adică să renunțe la delimitarea tradițională dintre civil și militar, atâta vreme cât adversarul Rusia nu o respectă, și să lase la o parte abordarea mecanică în care dacă dau 2% din buget pe apărare, și-au bifat obligația față de NATO și pot să-și vadă de treburile lor civile. ”Integrarea eforturilor militare cu resursele civile, intelectuale și industriale” cerută de Breedlove și Allen ar însemna și dezvoltarea infrastructurii sau a industriei din fiecare țară din perspectiva strategiei NATO, dar și capacitatea de a bloca rapid și complet știrile false și atacurile cibernetice. „Alianța va trebui să lanseze un concept integrat de contracarare care promovează cooperarea funcțională civil-militară”, inclusiv prin programe de educație pentru război destinate liderilor civili și militari, exerciții ”realiste” de promovare a coeziunii între elitele politice și exerciții civile-militare „inovatoare”. ”În Europa, principalul teatru de operațiuni NATO, aceasta înseamnă o nouă formă de apărare civilă; aceasta va accentua importanța parteneriatelor strategice cu alte instituții, în primul rând UE”, susțin generalii, insistând că UE este mult în urma SUA în privința investițiilor în cibertehnologie. Acum parcă devine mai limpede sensul alegerii unui vest-european specializat în securitatea UE, ca Missiroli, la șefia diviziei pentru riscurile emergente.

Nu e obligatoriu ca visul remarcabil de belicos al generalilor americani să devină și realitate imediată, dar e bine să știm că așa arată perspectiva maximală asupra a ceea ce li s-ar putea cere europenilor, inclusiv României, dincolo de celebrul prag de 2% din PIB cheltuieli militare. Când e vorba de apărare, la noi de obicei se discută doar despre deciziile de a cumpăra armament din SUA, Germania sau Franța, pur și simplu fiindcă e mai comod să discuți despre banii dați pe rachete decât să afli ce înțelege concret NATO mai nou prin apărare. În plus, cel puțin pentru moment, și mesajele de la NATO continuă să fie axate pe ceea ce se întâmplă cu forțele convenționale. Miercuri, 8 noiembrie, statele NATO au convenit să înfiinţeze două noi comandamente militare pentru a proteja Europa în cazul unui conflict cu Rusia: unul atlantic, pentru liniile de comunicație între SUA și Europa (care ar putea fi găzduit de Portugalia, Spania, Franța și SUA) și unul logistic (care ar putea fi localizat în Germania), care să se ocupe de eliminarea piedicilor logistice în calea transferului rapid de trupe și armament în caz de conflict pe teritoriul european.

Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, s-a referit însă și la noul front, cel cibernetic: va fi înființat un al treilea comandament, respectiv un centru de operațiuni cibernetice care va urma să integreze capacitățile de război cibernetic ale țărilor membre și să folosească liber tacticile de luptă specifice (sabotarea tehnologiilor inamice, atacarea infrastructurii informatice, a site-urilor și a rețelelor sociale, interceptarea informațiilor). Acest front a fost deschis teoretic anul trecut, de când NATO consideră spațiul cibernetic drept domeniu operațional, astfel încât, conform articolului 5 din Tratatul Alianței, un atac cibernetic contra unei țări membre este considerat atac contra întregii alianțe. Jens Stoltenberg a dat exemplul războiului din Irak și Siria contra Statului Islamic, însă principala vizată de astfel de regrupări de forțe este Rusia. Despre ceea ce ar urma civilii să facă pe acest front n-a zis nimic – deocamdată.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.