Un roman în primul rând politic (stă, de altfel și sub un motto al lui Pier Paolo Passolini – “Nu există nimic care să nu fie politic”), poate cel mai bun roman politic apărut la noi.

Constantin Stoiciu, născut în 1939, este unul dintre prozatorii cei mai importanți ai generației ’60. A urmat studii de filosofie la Universitatea din București, a lucrat ca producător de film și ca jurnalist în presa cotidiană și săptămânală, a realizat 14 filme artistice, ca scenarist, și câteva documentare ca regizor. A publicat, mai ales, numeroase romane.

În 1982, a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montreal, unde a înființat Editura Humanitas. După 1990 a revenit în România (de fapt a pendulat mai degrabă între Canada și România), continuând să scrie și să publice nu mai puțin de zece romane.

Acesta este cel mai recent. Și probabil cel mai interesant. Un roman în primul rând politic (stă, de altfel și sub un motto al lui Pier Paolo Passolini – “Nu există nimic care să nu fie politic”), poate cel mai bun roman politic apărut la noi. Începând chiar cu definirea țării și a personajelor care o conduc: “Rezistența politicienilor îl enerva, neîncrederea, bășcălia, veselia nătângă și indolența românilor îi ridicau sângele în obraz și privirea devenea asasină. Ultima cruciadă împotriva corupției, defilarea la televizor a arestaților încătușați, curățirea țării de marii hoți și de lichelele complice diminuaseră, dar de furat tot se mai fura. Extremele politicii fuseseră eliminate cu mulți ani în urmă, partidele îngăduite care se succedau la putere, ca și președinții aleși mai întâi în cancelariile occidentale, se hrăneau din aceeași supă ideologică. România somnola politic, economic și cultural. O țară pacificată și ocupată militar. O colonie. Alegerile parlamentare nu schimbaseră nimic în raporturile de forţă ale partidelor, guvernul continua să aibă majoritate parlamentară, acceptase continuarea coabitării ca pe un rău necesar, dar suportabil, şi înţelegea să facă propria politică”.

În România se întoarce din Canada, vară de vară, tot după 1990, și eroul cărții, Angelo. Precum autorul. Locuia în Canada de 38 de ani, vindea asigurări, era divorțat, nu intrase în vizorul Serviciilor Secrete; era “mesager, înger al hazardului, profesionist al echivocurilor și al ambiguităților, un bărbat care nu putea fi înțeles decât prin femeile care-l însoțiseră în viață”. E prieten cu Petrulea, un fost anchetator ajuns după revoluție notar de notorietate, de care îl leagă multe amintiri de alcov, dar și cu multe personaje ajunse la putere.

Romanul e un portret al unui tip de expatriat, o radiografie a fenomenului emigrației, dar, mult mai mult decât atât, o radiografie a momentul politic actual de “mare năuceală”. Apar figuri ale puterii la cel mai înalt nivel, Carol al III-lea (președintele), consilieri, figuri din structurile serviciilor de informații, agenți agreați sau nu de diferite instituții, comisari și polițiști, mulțime de femei, care de care mai avidă de orice. Toți oameni care ascund ceva, care vor în permanență să obțină ceva, care imită, dușmănesc, manipulează și se lasă manipulați, acceptă cu nonșalanță dezastrul și jaful.

“S-ar fi putut să fie de vină şi mascarada politică şi justiţiară în care ţara se complăcea de câţiva ani cu o rară voluptate balcanică. O tristeţe, un pesimism, un abandon, o neputinţă, o frică, o vinovăţie confuză părea să însoţească în acele zile caniculare viaţa tuturor. Lamentaţiilor de altădată despre nefericirile fără sfârşit din ţară, despre potlogăriile politicienilor şi ale afaceriştilor, despre lichelismul intelectualilor oficiali le luaseră locul o descumpănire patetică, o imensă stupoare că totul nu era decât o farsă sinistră a istoriei, că lumea românească, atât cât şi cum fusese cândva, s-a întors pur şi simplu cu susul în jos dar, bizar, continua totuşi să alunece într-un timp fără noimă sau controlat de forţe obscure; exemplu convingător de ce este în stare o ţară mică atunci când intră în discuţie misterele naturii umane şi derapajele ei în împrejurări considerate excepţionale sau legate pur şi simplu de un capriciu al climei”.

Nu cred să existe în literatura noastră un portret colectiv mai exact și mai terifiant totodată, al unei lumi care nu evoluează (nici nu-și dorește?).

Ioan Holban, care semnează o substanţială prefaţă, consideră că este un “roman politic şi, deopotrivă, roman al condiţiei umane, ‘Aroma păcatului divin’ este unul dintre puţinele texte româneşti cu adevărat importante din stricta noastră actualitate literară”.

Constantin Stoiciu – “Aroma păcatului divin”. Editura Junimea. Cuvânt însoțitor de Ioan Holban. 246 pag.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.