„Am simţit un fel de obligaţie faţă de copiii mei, de prietenii mei, de spectatorii pieselor montate de mine, să revin la acele poveşti din perspectiva copilului care am fost” – Alexander Hausvater

„Acum câţiva ani am fost invitat la o emisiune la Radio România Cultural – scrie Alexander Hausvater în cuvântul înainte al acestei cărți surpriză. Am vorbit de copilăria mea, de peripeţii şi aventuri în România şi în Israel. Amintirile ieşeau la suprafaţă precum piesele unei vechi comori ascunse cu grijă într-o peşteră întunecată. Parcă mi-era şi frică să rostogolesc la o parte bolovanul, care astupa intrarea în peşteră. Era multă durere ascunsă acolo, dar şi momente pline de lumină şi fericire. Era lupta maturizării de multe ori forţate a unui copil confruntat prea devreme cu viaţa reală. Era o lume a contrastelor şi a contradicţiilor. În plin regim represiv se trăia o viaţă socială şi culturală inegalabilă, de neimaginat. De sub masa din sufragerie, unde era cazemata mea, ascultam poezii, cântece şi vorbe pline de duh pe care nu aveam să le uit niciodată. Invitaţii de la masa părinţilor mei erau fie în drum spre închisoare sau tocmai ieşiţi de acolo cu o sete nebună de libertate, cu un spirit de revoltă treaz şi dornici să-şi împărtăşească iubirea. Voiam să fiu ca ei şi să înfrunt autorităţile cu graţia lui Gérard Philippe, umorul negru al lui Jean Gabin şi controlul de sine al lui Lino Ventura. Era o lume a poveştilor, în care povestea în sine, trăită sau povestită, era o necesitate pentru a supravieţui. Distanţa dintre realitatea obiectivă şi visul personal o parcurgeam cu mare grijă. Tatăl meu fiind veşnic arestat, nu puteam să spun niciodată ce mi se întâmpla cu adevărat, iar în acelaşi timp trebuia să ţin minte totul pentru a putea povesti mai departe în ziua când adevărul putea să iasă la lumină.

Am simţit un fel de obligaţie faţă de copiii mei, de prietenii mei, de spectatorii pieselor montate de mine, să revin la acele poveşti din perspectiva copilului care am fost”.

Alexander Hausvater este unul dintre cei mai mari regizori contemporani.

Născut în Bucureşti, a părăsit de mic România, împreună cu părinţii săi, stabilindu-se în Israel, unde a învăţat la Şcoala britanică Tabeetha din Jaffa. A studiat literatură, teatru şi ştiinţe politice la Universitatea din Tel Aviv, apoi la Dublin, unde a urmat cursuri de scriere dramatică. A debutat în 1971 ca regizor, în Dublin, cu spectacolul „Năzdrăvanul Occidentului” de John Millington Synge. Ajunge la Montreal în anii ’70, unde a fondat companiile artistice Neo-Mythos şi Montreal Theatre Lab. A preluat conducerea departamentului de teatru de la CBC (Canadian Broadcasting Corporation), a Teatrelor de l’Archipelle (1989-1998) şi Échiquier (1979-1985), precum şi a festivalului de teatru experimental La Quinzaine Internationale du Théâtre de Québec (1983-1986). În Canada şi în SUA a regizat peste 150 de spectacole de teatru, operă, pantomimă şi a fost distins cu numeroare premii. A predat la Universitatea Québec, Şcoala Naţională de Teatru, Colegiul St. Hyacinthe, Universitatea McGill, Universitatea Concordia din Montreal, Universitatea Laval, Conser-vatorul de Artă Dramatică, Polyvalente Baldwyn Cartier (Québec), Universitatea Ottawa, Universitatea Winnipeg, Universitatea Ann Arbor din Michigan şi Institutul Lunacearski din Moscova. A făcut teatru radiofonic şi tv, a scris cărţi, scenarii pentru film şi scenă, a adaptat, a modificat, a redescoperit şi a scris texte.

După 1989 a fost invitat să monteze și în România. A fost distins cu numeroase premii – Regizorul Anului în Canada, Premiul UNITER pentru întreaga activitate, Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler.

Cartea de față este una de confesiuni și de amintiri. Din copilărie și nu numai. Superbă surpriză, chiar și pentru cei care nu i-au văzut spectacolele.

„Când eşti pus în faţa unei cărţi despre copilărie, ceea ce te aştepţi să afli este bucuria de a te întâlni cu o nouă formă a nostalgiei paradisului pierdut – afirmă prefațatorul Vasile Sebastian Dâncu. Autorul ne avertizează cuminte că vom găsi durere ascunsă, dar şi lumină şi fericire sau, în altă parte, că este <<o lume a poveştilor în care povestea în sine, trăită sau povestită, este o necesitate pentru a supravieţui>>. Povestind secvenţe ale copilăriei dintr-o Românie pe care copilul o părăseşte la 10 ani şi dintr-o ţară de adopţie unde el trăieşte calvarul adaptării la o lume dură, trecând prin toate elementele unui rit de părăsire a copilăriei şi de descoperire a vârstei adulte, Alexander Hausvater vine în această carte cu o vocaţie de veşnic călător spre altceva, spre o altă lume, spre o altă experienţă.(…)

O povestire tulburătoare ce nu se poate uita este traducerea fantastică a întâlnirii copilului cu doi monştri sacri ai muzicii, Yehudi Menuhin şi David Oistrach, în care copilul trăieşte minunea de a vedea cum frumuseţea se naşte din urâţenia bătrâneţii şi cum magia artei ne ridică deasupra lumii. (…)

Cartea se termină brusc, nimic din ce aştepta cititorul care a fost purtat din cameră în cameră, prin castelul de cărţi de joc al povestirii. Nu are un epilog, nu are un sfârşit parabolic sau pilduitor. Copilul nu lasă niciun <<testament>>, naratorul se retrage discret, lasă rugăciunea eternă a copilăriei şi îngerul de serviciu să primească dorinţe şi să vegheze alte vise şi utopii”.

Au apărut ediții în limbile română, engleză și germană.

Alexander Hausvater – „Ce dacă”. Editura Integral. Prefață de Vasile Sebastian Dâncu. Postfață de Nora Iuga. Ilustrații de Dan Lăcătuș. 218 pag.; „What if”. Foreword for The English edition by Ionuț Vulpescu. Translation by George Weiner and Georgia Puckett, 254 pag. „Was wäre wenn”. Mit Vorworten von Emil Hurezeanu und Vasile Sebastian Dâncu. Deutsche Fassung: Beatrice Ungar. 236 pag.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.